Pierre și Clotilde (Mihai Călin și Ecaterina Ladin) sunt un cuplu parizian puțintel intelectual, puțintel snob, puțin mai mult plictisiți de unii dintre prietenii lor (ea de unii de-ai lui și invers). Cică umblă o modă printre cei ocupați și stilați, de a organiza ”cine de adio” pentru prietenii cu care doresc să întrerupă legăturile, fără ca respectivii să știe că e vorba de o cină de adio, cine la care ”victimele” primesc cel mai bun tratament din partea gazdelor. Ulterior, acestea nu vor mai simți niciun fel de vină pentru ignorarea completă (atunci, deja) a foștilor prieteni. Pare un mod de a crea mai mult timp pentru cuplu, în agitata viață cotidiană și mondenă a omului modern (cu atât mai mult a celui parizian…). În piesă, după aprigi negocieri de un comic ușor de digerat și de multe ori irezistibil, victimele asupra cărora se decid cei doi sunt Antoine și soția acestuia, Bea (de care scăpăm cu toții de la început, deoarece nici nu apare). Antoine (Gigi Ifrim) e un zăbăuc nu chiar atât de tont cum îl cred cei doi, astfel că se prinde că i se organizează o cină de adio (e la current, deci, cu trendurile mondene). Urmează o mise en scène în general amuzantă, care uneori trenează, per total interesantă ca punere în papucii altora: Antoine și Pierre intră unul în pielea celuilalt și își pun în scenă prietenia, reliefând lucruri pe care anterior fiecare nu le văzuse sau le ignorase.
Senzația mea e că la Pierre și Clotilde e vorba mai degrabă de o ahtiere după noi trenduri de divertisment și un mod de a scăpa de interacțiunea cu oameni care nu se mai potrivesc cu stilul propriu. Facebookian pentru că pe FB nu trebuie să ai convorbiri tete-a-tete, live, cu oamenii, pentru a lămuri neînțelegeri, nu trebuie să justifici în vreun fel comunicarea sau lipsa ei. Dai ignore și gata, bula personală de ”prieteni” e în siguranță, croită pe calapodul nostru. Trendul unei cine de adio dă o notă cochetă acestui mod de a lua peste picior și totodată de a scăpa de prezența unor oameni în viața ta: o cină, întâlnirea franțuzită și galantă prin excelență. Care, prin această idee, capătă note burlești, de mascaradă. Totuși, este o comedie cum cred că își dorește omul care merge într-o seară de weekend la mall: ușurică, cu niște sclipiri interesante, și cu actori-pe bune, nu doar actori la TV.
Mergem la mall, râdem, glumim, apoi părăsim incinta, poate (sper) cu niște întrebări și curiozități în plus, de genul:
- Cât e adevăr, onestitate și cât e fățărnicie în toate interacțiunile noastre cotidiene?
- Cât de robiți suntem trendurilor, adicătelea la ceea ce fac alții și simțim că e musai să facem și noi?
- Cum comunicăm cu cei apropiați? Încercăm să ne punem în papucii lor, măcar din când în când?
Și, desigur, niște curiozități mai largi decât orizontul acestei piese, orizont pe care ea poate să îl servească, însă: Oare ce mai pot descoperi, simți, trăi dacă mai trec pe la o piesă de teatru, la un teatru? Întrebare cu final mereu deschis, mereu nou. Un gen de piesă, o distribuție și un context care pot stârni curiozități teatrale, iar asta merită un mare chapeau bas.
Leave a Reply